Făptura mitică, jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului, a bântuit încă din antichitate închipuirea umană.
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe
Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi, că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.
Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate.
Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:
Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.
Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.
- Sunt una din formele pe care o pot lua strigoii vii și strigoii morți.
- Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
- Semnul distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri coada (extensie a coloanei).
În cazul unui copil născut cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând astfel destinul nou-născutului, încercând să îi ofere o viață normală în comunitate.
- Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
- Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină .
- De regulă ei iau forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
- În alte instanțe pricoliciul se adună cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și aducând odată cu ei boala și moartea prin sate.
- În fruntea pricolicilor se află Sărsăilă, căpetenie a demonilor, născut din impreunarea Mumei Pădurii cu Satana.
- În concepția țăranului român pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă în animale, doar cu spiritul.
- Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată nemăritată .
- Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și trup de lup, alteori apare cu cap de lup și trup de om.
- Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât un lup.
După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.
Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.
- În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau cu bărbaţi, noaptea , prin păduri, sub forma unor incubuși.
- Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
- Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
- Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind ținută secret.
Acest tip de comportament era probabil o tentativă a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa.
Vârcolacul – Slovaca: Vrkolak; Ucraineana : Vavkalak
- Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
- Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
- Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
- Reprezentări ale copiilor morți nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad, Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci.
Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :
- Sunt copiii proveniți din legături incestuoase între frați sau veri primari.
- Iau ființă din tărâțele de făină pe care oamenii o cern Duminica.
- Sau când torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.
Se crede că pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.
- Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
- În încercarea de a-i goni, se trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere.
Medicina magică şi folclorul medical.
Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli.
Însă această « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.
Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită probabil de la strămoșii geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice a corpului subtil.
Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.
În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă.
În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.
Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic
Un ritual complex de medicina magică, preventivă, era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului.
Acest ritual era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici.
Regăsim în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari, așa cum a fost relatat de Vulcănescu :
« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și găsite la întâmplare .
Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri, ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)
Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând nuditate rituală : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat.
În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.
Amuleta confecţionată era apoi incantată și investită cu puteri de protecție astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea:
« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă / acum vă dau o
muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/
ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu
purii plina de miere »
*purii-voce, glas
https://www.dictionarroman.ro/?c=purii
Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până la primele simptome ale sarcinii , uneori chiar până la naşterea copilului.
Atunci făcea să sune brâul, pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită din fier – fierul având capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative).
Dacă pricoliciul era desdemonizat, el putea duce o viaţă normala de om. Așa se face, că se încercau o serie de practici cu scop curativ.
Destrigoirea curativă prin Transfer:
Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul.
Destrigoire prin Plante magice cu rol curativ și apotropaic.
Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap.
Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).
Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie.
Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă.
Omagul cu florile sale colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).
Această plantă , era considerată de către bătrâni , o iarba sacră , fiind întrebuințată alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor.
El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini și pe lângă case pentru protecție, împotriva acestora.
Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind prin paralizie respiratorie şi cardiacă).
Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și doborî inamicii, dar și pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora.
Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era recoltată în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia, sau pentru a anestezia durerile, local. Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe.
În mitologia Greacă , se spune că omagul a luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .
Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire
Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie).
Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal.
Licantropul : Dublu sau Alter Ego
Omul fiară din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o afecțiune fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.
Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei entități, care în unele circumstanțe, poate fi greu de stăpânit.
Tudor Pamfile spunea referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”
Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot, în lume.
În unele zone geografice precum America de Sud și Asia, lupul fiind substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând sub forma unui animal, dacă erau întrunite anumite condiții.
Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu, care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală.
Regăsim această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.
În el se relatează, că în momentul nașterii prințului , începu a crește în livada regală , un pomișor.
Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !” , exista riscul ca sufletul prințului să rătăcească sub forma animalului invocat.
Licantropia – consecință a încălcării unor reguli socio-morale și blestem ereditar.
În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale.
Licantropul vine pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că este născut în a treia generație tot din fată nemăritată.
Vârcolacul se urcă la cer pentru a devora luna, pentru că femeile torc noaptea , fără lumânare și mai ales pentru că folosesc fusul în farmece.
Alteori, licantropia este un blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez).
Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale, la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și forma ulterior.
Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând să își recapete înfățișarea inițială.
Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.
« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.
Sufletul iese pe gură , el zboară atunci la lună și trupul rămâne ca și mort.
Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Licantropia și Călătoria Eterică
Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică.
Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.
De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de « SkinWalkers »).
În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate trei modalități :
- metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac, îmbrăcând pielea fiarei, credință generată de vechile ritualuri șamanice sau cele de inițiere ale tinerilor razboinici.
- metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori prin ungerea persoanei cu o alifie magică.
- metamorfozare celestă > persoana se transformă în nopțile cu lună plină.
Licantropia, tradiție totemică , a fost interpretată de-a lungul timpului din diferite perspective.
Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.
În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și a fost percepută drept o pedeapsă divină aruncată asupra păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.
Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune fizică sau o boală mentală.
Am putea argumenta că omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.
Licantropul : Daimon Platonian și Junghian
Adevărul este că licantropul sălășluiește în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.
El ia naștere din suprimarea Daimonului sau a Ghidului Spiritual, care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște.
În accepțiunea Jungiană ,Daimonul, în formă sa benignă, este conștiința noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect canalizată, ne poate conduce către împlinire individuală.
În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul în întunericul inconștientului ; atâta timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică devenind demonică atunci când îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să o realizăm, aspect ce stă în calea desăvârșirii noastre.
Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic, în formă animală, pentru mine un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind ostracizați fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre.
Să sperăm că în ziua de azi am devenit o fărâmă mai înțelepți.
Bibliografie si resurse:
https://www.scribd.com/read/513885070/Mysteries-of-the-Werewolf-Shapeshifting-Magic-and-Protection
The Book of Were-Wolves
https://www.scribd.com/book/264188849
http://www.jamiehall.org/werewam.htm
https://www.sacred-texts.com/cla/hh/hh4100.htm
https://theconversation.com/the-ancient-origins-of-werewolves-104775
Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui după credințele poporului român
Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Romulus Vulcănescu- Mitologie Română
Antoaneta Olteanu -Dicționar de Mitologie: Demoni , Duhuri, Spirite
Cornel Dan Niculaie- Magia și Ființele Fantastice din Arhaicul românesc
Cornel Dan Niculaie- Mătrăguna
Vicu Merlan -Dacia esoterică