Fermecătoarea Viorea-Arhetipul Fecioarei în legendele populare românești

Vioreaua (Lat. Scilla bifolia) , cu petalele sale delicate și albastre , este  prima floare care apare în pădure spre sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie și a doua care se arată după ghiocel,  în zonele de deal și câmpie.

Personal, o asemăn unui giuvaier care îmi face ființa să vibreze așa cum vibrează și ea sub zumzetul albinelor cu care își împarte fericită prețiosul nectar.

Cunoscută sub denumirile sale populare drept ceapa-ciorii, gheocel albastru, furcuța Paștelui sau  viorică, această frumoasă și gingașă floare de primăvară,   capătă în legendele folclorului nostru, atributele unei unei tinere fete cu ochii albaștri , frumoasă și curată la trup și la suflet,  care poate înțelege nemijlocit , graiul florilor.

Printr-o serie de întâmplări este metamorfozată în viorea, fie de către Zâna Florilor fie de către un înger bine-voitor, prin porunca lui Dumnezeu.

Maria Ciocanu, relatează în lucrarea sa “Florile în panteonul românesc” , că Viorica a fost, conform unor legende, o copilă frumoasă, dar orfană de mamă. Mama vitregă o maltrata, până când a dus-o la marginea pădurii şi a aruncat-o în omăt, crezând că va îngheţa. Deşi micuţă şi firavă, fetiţa a rezistat frigului, dar s-a transformat într-o floricică mică, de atunci înflorind primăvara.

Aproape în toate versiunile acestor legende,  fata este cea care , nu se poate adapta lumii profane în care trăiește și își dorește să fie transformată într-o floare care să aibă culoarea ochilor săi și care să aducă oamenilor speranța luminii și vestirea primăverii.

Ea întrupează așadar, arhetipul Fecioarei  fiind  corelată  cu momente de tranziție: nunta (cununa miresei) sau  moartea prematură (cununa tinerilor nelumiți): „Se făceau cu ele cununițe și se puneau pe mormântul fetelor și flăcăilor” (  Delia Ana Maria Răchisan ; Butură 1979: 248).

Este asociată somnului  veşnic (somnul de veci feciorelnic), așa cum apare într-un bocet bucovinean cules la sfîrşitul secolului al X lX -lea :

„Scoală, scoală, mamă, scoală,
Că ţi-a fi destul de-aseară !
Că de-asear’ ai adormit
Şi mai mult nu te-ai trezit…,
Dragele mele picioruţe,
Cum s-or face flori albuţe…
Din mînuţe Viorele,
Din cosiţe  Micşunele
Din guriţă  Tămîiţă,
Pomişori din ochişori,
Lutişor din trupuşor.“ (38, p. 513, 515. Oișteanu Andrei).

Vioreaua este floarea ce se regăsește la convergența dintre  două lumi : Copilărie – Adolescență; răsare din bezna primordială (Iarna) și aduce lumina solară (Primăvara); ea  este prezentă atât în ritul nuntirii(Viața ) cât și în cel al înmormântării tinerilor (Moartea) ; cutreieră pământul sub formă umană , însă negăsindu- și rostul, tranzitează în tărâmul florilor ; este conexiunea noastră cu lumea vegetală și  puntea mitică dintre om și natură.

N.B. Albastrul său prețios era folosit de către străbunicele noastre pentru a  colora  textilele și ouăle de Paști.

Bibliografie:

Maria Ciocanu: Florile în panteonul românesc
Tony Brill: Legendele Florei
Delia Ana Maria Rachisan : Plante de leac între sacru și profan.
Oișteanu Andrei: Motive și semnificații mito -simbolice în cultura tradițională românească